Secunda în care Dumnezeu nu m-a văzut

Ne-am pus la somn. Cald, zăpușeală, abia am reușit să adorm...

În somnul meu chinuit am auzit gălăgie în living.

Am ridicat capul, mi-am trezit soția
- E cineva în casă!!! Mergi în dormitor la copil!
Ai grijă, a apucat să-mi zică. De sub pat am luat bâta de baseball și cu ceva puls m-am dus ca să-mi întâmpin „musafirul”. Un tip ne cotrobăia prin lucruri.

- Heeiii !!! Cu ce ocazie prin sat la noi... mi-am anunțat prezența..

A fugit spre ieșirea din casă, eu după el.. în fața casei a bagat mâna în buzunar, apoi a întors privirea spre mine... Oare ce armă are la el? Prea târziu, eram lângă el, l-am pleznit în cap. A căzut în iarba proaspăt tunsă. M-am aplecat langă el, în mână avea portofelul meu, nu era nicio arma. Apoi am realizat că nu mai mișcă. Da, era mort.

A venit poliția.

Degeaba am povestit polițiștilor ce s-a întâmplat, apoi la tribunal... pentru că nu mai eram în casă atunci când l-am lovit, pentru că nu avea nicio armă asupra lui, am fost încadrat la omor calificat.

Eu doar am vrut să-mi apăr familia.

Așa am ajuns la cea mai bine păzită închisoare. Mai dură, mai radicală decât populara Alcatraz, închisoarea Supermax are exclusivitate pe cei mai odioşi criminali ai statului. Aici nu se stă la discuţii cu “juniorii” infractori sau cu găinarii, ci doar cu cei condamnaţi la cel puţin 25 de ani de detenţie. Puşcăriaşii stau în celule câte doi, încăperea era de 2 x 2,5 m și îşi petrec 22 de ore din 24.

Aici a început coșmarul meu.

Într-o clipă, într-o fracțiune de secundă, viața mea s-a transformat într-un coșmar.

Am luat viața unui om...

Cum să regret că am vrut să-mi apăr familia?

Ideea că am să-mi petrec 22 de ore dintr-o zi singur, aproape singur, având și un coleg de celulă, mă mai liniștea, chiar nu vroiam să am contact cu infractorii din inchisoare. Locul meu nu era aici.

Afară, soția se lupta pentru a mă scoate din infernul în care am intrat. Speram cu toții, ea, eu, avocatul meu, că se va ajunge la decizia corectă. Încă strigam ca din gură de șarpe că hotarârea judecătorească este greșită, eronată, un exces de zel...

Aici ești doar un condamnat, obișnuiește-te cu gândul, altfel o să înnebunești. Ești un nimic, reprezinți un nimic, până în clipa în care ai să ieși pe poartă... dacă nu ai să mori între timp... Încă îmi răsună-n minte vorbele cu care am fost întâmpinat de colegul meu de cameră.

................................................................................................................................................

sfârșitul primei părți

Autor: Anagramatorul de vise