Ego sum qui sum - Eu sunt cel ce sunt.

Și trec anii…
Dacă mă gândesc bine eram prea tânăr pentru a-mi pune prea multe probleme existențiale și prea naiv pentru a le rezolva.
Și totuși tinerețea e cea mai fericită perioadă a vieții unui om, lipsită de griji și plină de iluzii.
Intri în viață fără arme prea multe, dar cu un entuziasm debordant ce trece peste experiențe și prejudecăți. Muncești de nebun, dar știm că munca grea aduce rezultate în viitor ( câteodată ).
Această dulce povară, tinerețea…
Tinereţea este o boală din care toţi ne revenim.
Am cunoscut tineri plini de entuziasm, erau gălăgioși și lipsiți de inhibiții… După ceva vreme unii s-au schimbă radical, alții mai puțin, foarte puțini au rămas ca-n tinerețe.
Ce determină această schimbare?!
Să fie vicisitudinile vieții cotidiene, ghionturile primite la tot pasul, mizeria din societate? Ori poate capacitatea creierului de învățare care (este dovedit științific) se oprește la 30-35 de ani ? Ori poate toate la un loc ? La unii se manifestă mai acut această schimbare, la alții mai puțin. Oare de ce ?! Toți trec prin același proces de îndobitocire socială, încleiere a potențelor, înhibare a entuziasmului. Și atunci ce determina această schimbare inegală? Ce-i diferențiază atât de drastic pe indivizi?
Am senzația că problema nu stă în vârsta individului, ci în altceva : în mediul social, în educația primită, în gradul de cultură al fiecăruia…
Și cred că maturizarea se definitivează în momentul în care în cuplu apare un copil. Ființa asta, cu dimensiuni atât de reduse, dă peste cap toate obișnuințele epocii prepărintești. În primul zâmbet al propriului copil regășești toată fericirea de pe lume. Și atunci începi să gândești la plural. Și nu te mai arunci cu capul înainte. Apare grija zilei de mâine, vorbești la plural “ noi “, ai nevoie de stabilitate pe toate planurile. Și din aceste griji inexistente la un moment dat apare încrâncenarea, lupta zilnică. Și uite așa uneori uităm să zâmbim…
Uneori uit și eu ca trebuie să mai și zâmbesc. Are cine să-mi amintească destul de des. Îndată ce revin acasă îmi reapare zâmbetul pe față. Casa pentru mine, familia, este oaza mea, liniștea în care trebuie să mă scald în fiecare zi, locul în care îmi reîncarc bateriile. Aici îmi recapăt zâmbetul.
Oare de ce uităm să mai zâmbim, de ce uităm să mai fim tineri?


Autor: Anagramatorul de vise